vicii


s-a întâmplat cu aproape un an în urmă, nu știu sigur. știu doar că încă eram prinsă în viciul alcoolului, iar țigările nu lipseau nici atunci.

eram la subsolul unui local, cu țigara aprinsă amândoi, ne priveam fără să scoatem un sunet. cum să-ți zic că te urăsc, că sunt supărată pe tine, că nu vreau să te mai văd în viața mea cât timp știam care va fi răspunsul tău și mai știam și că a doua zi dimineață aveam să pun mâna pe telefon și să te sun, să-mi cer scuze, chiar dacă nu eu am greșit. pentru tine ar fi fost foarte simplu să-mi îgnori apelul, dar nu ai fi făcut-o. nu știu de ce, pentru că de păsat, nu-ți pasă. dar poate nici tu nu ai putea să trăiești fără mine. 

am rupt tăcerea și am început să strig la tine, cu toata animalitatea ieșindu-mi prin toți porii, iar tu, un elegant cum ai fost tot timpul, mi-ai dat răspunsuri scurte. scurte și dureroase. au ajuns exact acolo unde le era ținta. la suflet. m-am ridicat, ți-am spus o replică, care, la momentul respectiv, am crezut că o să-ți pună probleme, dar nu a fost așa. știai prea bine ce simt, mă cunoșteai prea bine. 

Imagine

 

oricum, totul s-a sfârșit în lacrimi. ale mele, nu ale tale.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s