Jurnalul unei schizofrenice

Miercuri. O zi normală din viața mea. Mă trezesc ca de obicei în jurul orei 8 ( trezită la telefonul lui H. ca de obicei), îmi fac obișnuita cafea și-mi aprind prima țigară. Simt cum nicotina îmi maltratează globulele și sacii pulmonari. ahh…cât de bine este. Nimic din acea dimineață nu m-a pregătit pentru ceea ce avea să urmeze.

Soarele s-a ascuns ușor și firav după dealurile ce înconjoară orașul, iar stelele au început, suav, să-și facă aoariția pe cerul nopții. Luna plină înfrumuseța bolta, dar în același timp îi dădea un aer straniu, ciudat.

M-am întins pe patul din partea stângă a camerei și mi-am pus căștiile Ipod-ului în urechi. Țin mine și acum melodia ce rula: ”Grenade”-Bruno Mars. Noaptea era liniștită, iar ceasul își mișca limbiile putrede cu repeziciune. Era deja ora 2. M-am ridicat să beau puțină apă, dar un zgomot ciudat mi-a atras atenția. ”probabil e cățețul”-m-am gândit eu. Mi-am continuat drumul până la bucătărie, am umplut un pahar și am lăsat apa să-mi mângâie esofagul. M-am întos în cameră și m-am întins în pat…mi-am căutat cu disperare player-ul dar nu era acolo. ”ciudat…”. M-am întors pe partea cealaltă, dar după câteva minute ceva-mi atingea umărul. M-am întors speriată și atunci am văzut-o: o creatură hidoasă, cu zeci de cicatrici pe față, ochii mari și roșii și un zâmbet ironic pe față. Am strigat cât m-au ținut plămânii, iar apoi am simțit cum îmi trosnește maxilarul. Eram culcată pe pat, iar greutatea corpului creaturii o strivea pe a mea. I-am simțit pumnul cum îmi lovește nasul și un lichid cald îmi atingea buzele. Am început să plâng și să implor, dar creatura nu se oprea din lovit. M-a luat cu ambele mâini, m-a ridicat și m-a aruncat în perete. Am simțit cum toți mușchii renunțau la bătălie, doar creierul mai era cu mine. Am încercat să mă lupt, dar creatura m-a pus la pământ cu fața în sus și fără să stea prea mult pe gânduri mi-a redecorat fizionomia genunchiului. Am urlat de durere atât de tare încât n-am mai putut să respir. Sângele îmi curgea pe față și piele, inima îmi bătea cu putere, iar conștiința mea a părăsit corpul, până când m-am trezit aici, în Spitalul 21 de pe strada Durerii.

Aici oamenii poartă haine albe, sunt plimbați doar cu însoțitor și cineva le injectează un ser albastru. Ei mi-ai spus că toată povestea cu creatura și lupta au fost doar în mintea mea, dar eu nu îi cred. Știu ce am simțiti, știu că acea creatură mi-a rupt femurul în două și nu numai.

Mi-au administrat și mie acel ser, dar ei nu știu că sângele meu nu-l asimilează.

Acum plec, este ora de plimbare. Ne vedem curând, ai mei au spus că am nevoie de ”recuperare psihică”-doar ei știu ce e aia…

P.S. ”Nu există geniu fără pic de nebunie.”

6833534625_0b4607e458 (1)

Anunțuri

19 gânduri despre “Jurnalul unei schizofrenice

  1. … superbă. Am început să o citesc „agale” şi am terminat-o „îm galop”… chiar îngrijorată. dornică să văd ce s-a întâmplat. Dar am răsuflat uşurată :)
    pfff…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s